As vrea sa il iubesc si eu asa cum ma iubeste el pe mine. As vrea sa pot fi in stare sa ii dau tot ce am, fara sa imi pese de nimic, numai sa il stiu pe el fericit. Ma doare rau cand il vad ca isi face sperante si ca iubirea lui pentru mine creste pe zi ce trece, iar eu...il iubesc, dar mai mult de atat nu pot sa fac. Mi-e frica de mine si de ce o sa ajung sa fac, mi-e frica sa stiu ca il pot rani si ca il pot dezamagi, atat pe el, cat si pe parintii mei...si pe mine. Nu vreau sa doara pe nimeni, prefer sa sufar eu pentru toti, ca sa ii stiu pe ei bine si multumiti. As vrea sa ma uite, sa ii treaca iubirea asta pentru mine, odata, cat mai repede daca se poate, sa isi dea seama ca nu eu sunt aceea pe care o cauta, pur si simplu, as vrea sa isi dea seama ca iubirea mea pentru el nu e buna, nu e corecta, nici fata de el, nici fata de Dumnezeu, nici fata de familia mea... Sunt slaba, el e slabiciunea mea, fara el simt ca nu mai am nimic, desi in unele momente nu simt nimic fata de el, si ca sunt cu el doar pentru a nu fi singura, iubesc ideea de a sti ca sunt iubita si dorita in toate felurile posibile, asa cum o face el, si totusi nu e bine... Relatia asta nu e posibila, totul e gresit, si ma apasa cu o duritate inimaginabila, ca si cum mi se aseaza pe piept o piatra imensa si nu mai poate nimeni sa o indeparteze. Si multi incearca sa ma convinga ca nu am nimic de pierdut daca incerc, si asa si e, desi nu vreau sa imi permit sa gresesc in continuare, si totusi o fac... Si daca renunt, am mult de pierdut, il voi pierde pe el, si nu vreau sa concep asta, nu pot sa concep ca as putea rata sansa asta de a fi iubita asa cum imi doresc... Si nu e bine, in nici un fel, nici daca renunt, nici daca continuu asa... Ma invartesc in aceeasi oala, in propriul meu suc, si incerc sa scap din oala asta, dar nu ii gasesc gura, cred ca a pus cineva un capac deasupra si l-a sigilat, ca sa nu mai pot eu sa ies, sa continuu sa fierb pana ma consum toata, pana obosesc si ma las pagubasa, ca sa nu mai ramana nimic din mine...