Unde sunt copii??

Stii? Mi-e dor de zilele de ieri... De cand eram copil...de generala, de toate vremurile alea in care nu aveam nici o grija, cand toate lucrurile se rezumau la scoala si la colegii mei. Imi e dor de mine, cand ma jucam in nisipul din curte, unde faceam castele si podulete si rauri, si gaseam coropisnitele alea de care mi-era asa de frica... Mi-e dor de ramele pe care le tineam in borcane, rame care, desi erau foarte dezgustatoare, ma fascinau, si de furnicile pe care credeam ca le pot manca si imi vor iesi prin buric :)), de furnicutele alea pe care le priveam cu fascinatie si respect pentru munca pe care o depuneau cand carau firimiturile de paine pe care le aruncam pe pamant ca sa aiba ele ce manca. Mi-e dor de fluturii aceia mari, imensi pe care ii gaseam dimineata in curte, in spatele gradinii, fluturii aceia cu aripi enorme si pline de culori, cu trupul pe moarte...mi-e dor sa incerc sa ii aduc la viata, punandu-i pe flori, fara sa stiu ca de fapt ei nu vor mai zbura niciodata... si sa ma intristez vazandu-i cum mor, sa plang pentru durerea pe care credeam ca o simt acele fiinte uimitoare si inspaimantatoare in momentul acela... Mi-e dor de marul din fata ferestrei camerei mele, marul ala batran care ma umplea de bucurie si de liniste numai cand il priveam...de marul meu, pe care il credeam protectorul meu, cel care ma pazea de fantomele noptii, de strigoii care ma pandeau la geam noapte de noapte...de marul acela mare si atat de plin de viata, care acum s-a uscat... Mi-e dor de noroaiele in care ma jucam, imaginandu-mi ca faceam prajituri din ele si frunzele uscate pe care le adunam din gradina, murdarindu-ma toata, mama certandu-ma de fiecare data cand intram in casa incaltata si plina de noroi. Mi-e dor de turturii care se formau in fiecare iarna la streasina casei, turturi pe care ii mancam cu atata pofta, de zapada si de oamenii din zapada pe care ii faceam cu mama si tata, sau cu copii de pe strada. Mi-e dor de pisica mea, Mita si de Patrocle, catelul meu alb cu pete negre, cel mai zapacit catel pe care l-am avut vreodata... si de lupoaica pe care mi-a facut tata cadou cand eram in clasa a IV-a, o lupoaica batrana si atat de blanda... de pisoiul meu birmanez, Bonelo, cu nume-credeam eu-italian...Doamne, ce-a mai ras tata de mine atunci... :)) Si de iepurasul meu alb, pe care il tineam ascuns in casa, sa nu vada mama ca l-am scos din cusca ca sa ma joc cu el, si cu care dormeam noaptea, stand pe pieptul meu...care a murit incercand sa scape din cusca...fiinta dupa care am plans zile intregi, dupa ce l-am ingropat in gradina... Imi amintesc ca apoi l-am pus pe tata sa il dezgroape, ca nu cumva sa ne fi inselat noi, crezand ca inca mai e in viata... Ah, imi e dor de leaganul meu, pe care il adoram, si nu lasam pe nimeni sa se dea in el...in care am ramas odata suspendata cu capul in jos, nemaiputand sa ma dau jos din el, si imi amintesc ca am inceput sa tip si sa plang si nu ma auzea nimeni... Sau atunci cand eram in prima camera si ma imbracam cu rochia mamei si la un moment dat a cazut usa de la sifonier peste mine :)) Doamne, cate amintiri... Imi e dor de ceasul mare de pe hol, cu cuc, un ceas imens, care ma speria de fiecare data cand incepea sa cante... De momentele in care ma urcam pe casa pe scara din lemn si priveam de acolo cerul, soarele si norii si mancam visine, si eram atat de fericita ca puteam ajunge la ele... Imi e dor de copii de pe strada, cu care am crescut...si de jocurile noastre interminabile, de momentele in care ne suparam pe parinti ca nu ne mai lasau cinci minute sa ne jucam... eram nedespartiti... Mi-e dor de copii aceia de pe strada mea pe care ii iubeam asa de mult si pe care nu i-as fi dat pentru nimic in lume... Imi e dor de colegii de la scoala si de toate nazbatiile pe care le faceam... Mi-e dor de toate, pur si simplu imi e dor de copilarie, de momentele alea inocente pe care nu ni le putea fura nimeni... Decat timpul...